Bicazul, Bicazul, Bicazul ne cheama....

... nu, nu la arme, ci in vacanta; de preferinta cea de vara; si de preferinta pentru intreaga vacanta!
Sunt una dintre verisoarele celor doua surori (va voi spune un secret, dar ramane intre noi: ele de fapt sunt patru surori, dar cele care gatesc acum, pentru noi toti, aceste bunatati sunt cele mai mari, cele care de cand le ştiu eu gateau pentru surorile mai mici).  si nu sunt o verisoara oarecare, ci cea care era atat de indragostita de Bicaz, de Ceahlau si de Lac incat eram in stare ca, din prima zi de vacanta, sa ma infiintez la poarta la matusa-mea si nu ma dadeam dusa de acolo decat spre jumatatea lui septembrie, cand zilele erau din ce in ce mai scurte, iar frigul care incepea sa se lase peste munte ne cam tinea dimineata si seara pe langa soba pe lemne din bucatarie.
si pentru ca veni vorba de bucatarie si pentru ca povestea o scriu pentru un site cu ‘de-ale gurii’, o sa va povestesc una din multele amintiri de la Bicaz, legata de mancare (sper sa apuc sa revin candva si cu alte amintiri si cu alte povestiri).
Nu este vorba de o amintire punctuala, ci voi povesti modul cum se traia acolo, normalul de acolo, normal care mie, copil de la bloc, mi se parea cel putin insolit, daca nu exotic, si pe care il traiam cu toata fiinta mea. Vreau sa va vorbesc despre pregatirea mesei de pranz care, de cele mai multe ori era un ritual in sine. incepea cu decizia matusii (uneori dupa negocieri indelungate, fiecare sustinandu-si preferintele culinare): “Astazi facem pastai prajite si un bors de pasare!” sau cartofi prajiti cu salata de rosii si ardei copti! sau cine stie ce alte bunatati toate, obligatoriu, pe baza de multe, multe legume. Odata decizia luata era timpul ca noi, fetele cele mari, adica cele Doua surori si cu mine, atunci cand eram acolo, sa mergem sa culegem respectivele legume. Ne inarmam cu cosuri, ligheane, o furca, pentru scos cartofii sau ceapa din pamant si o porneam in gradina din vale sau in solarul de pe deal sau, de cele mai multe ori, in ambele. Porneam agale, atunci cand caldura ne toropea sau cand aveam multe, prea multe povesti sa ne spunem – de-o faceam pe matusa sa strige dupa noi “Da’ poate ajungeti anu’ asta!” – sau porneam alergand – starnind un tavalug de praf si pietre din dealul cu panta abrupta pe care acum, dupa 20 de ani, ma chinui si nu prea reusesc sa il urc cu masina – atunci cand ne animau foamea sau gandul ca dupa masa mergem la baraj, “la scaldat” (ca nu degeaba am invatat noi la scoala ca Nica e copilul universal). si acum, cand scriu toate astea la calculator, inca mai simt caldura amiezii care ma batea in spate atunci cand adunam cartofii pe care verisoarele mele ii dezgropau cu furca (eu reuşeam tot timpul sa intep cartofii sau sa bag furca prea putin si sa nu scot tot “cuibul”, asa ca le lasam pe ele) sau racoarea si taisul frunzelor de fasole atunci cand trebuia sa culegem ligheane intregi de pastai. Caci niciodata la masa nu eram mai putin de 8-9 persoane, ci cel mai adesea eram spre 10. Iar minunea cu inmultitul mancarii se intampla, daca ne deschidem ochii si inimile sa vedem in jurul nostru, ori de cate ori asezi la masa, cu draga inima, pe cel caruia ii e foame. Matusa facea asta zilnic, reusind sa ii hraneasca pe toti care ii treceau pragul. Deja ingreunate de povara pe care o caram cu noi si de dealul pe care trebuia sa il urcam, porneam spre casa unde toata lumea facea cate ceva pentru pregatirea mesei: legumele trebuiau curatate, taiate, feliate, prajite, fierte, coapte. Mirosurile mancarii care incepeau sa se faca simtite se amestecau cu glasurile si rasetele nostre, uneori cu dojenile matusii, care, insa, de fiecare date erau spuse cu ochii razand astfel incat niciuna dintre noi nu le simtea ca pe o cearta, ci mai degraba ca pe un asa de necesar contra-punct in simfonia de zgomote, culori si mirosuri care insoteau acest ritual zilnic. si cand spun culori nu gresesc; am in fata ochilor verdele patrunjelului care atunci cand se taia pentru mancare, se punea un manunchi de abia il prindeai in mana. imi aduc aminte ce haz s-a facut de mine cand, obisnuita cu nevolnica legatura de patrunjel cu cate cinci fire cumparata de la aprozar, am ales cu grija cateva fire, le-am tocat si le-am pus in ciorba. Trebuia sa ma creada lumea pe cuvant ca acolo in mancare este si patrunjel caci de vazut, nu prea il vedeai. Noroc cu aroma bogata pe care chiar si acele cateva fire proaspat rupte si mustind de seva reusisera sa o imprastie ca statea marturie a contributiei mele importante la... 
M-am oprit de cateva minute si nu stiu ce cuvant sa folosesc sa descriu acele mancaruri. Daca as spune “minuni” le-as scoate din naturalul lor si le-as introduce intr-o exceptionalitate care nu le caracteriza. Adevarul este ca, oricat de bune erau (si erau!) toate acele feluri de mancare proaspat gatite, ele nu erau nici pe departe exceptionale. Faceau parte din viata cotidiana, intr-o lume atemporala (care insa, vai, pentru mine avea o durata atat de strict limitata de perioada vacantei), in care insa rodul pamantului se transforma, cu dragoste si voiosie, in ceva asemanator operelor de arta.
Caci da, facutul mancarii era in bucatarie la matusa o adevarata arta: era arta de a trai, bucurandu-te de toate simturile. Fara niciun nutritionist, doctor sau alt expert, matusa stia – de la mama ei care stia de la mama ei care stia de la... – ce si cat este bine sa mancam, cum sa facem din mancare un moment de bucurie care ne aduna pe toti impreuna in pregatirea mesei si, nu in cele din urma, in consumul acelor bucate. Iar aceasta cunoastere s-a transmis acum mai departe si este randul celor Doua surori sa le invete pe fetele lor despre aceste bucurii simple ale vietii. Si, asa cum matusa punea masa pentru toata copilarimea care se intampla sa fie in curte la timpul mesei, asa si cele Doua surori vor sa va bucure cu bunatatile din camara pe voi, toti cei care le treceti pragul.